„La început”…
Adu-ți aminte că erai țărână,
când M-am plecat să te culeg de jos.
Ți-am modelat cu propria Mea mână
un chip, puțin de îngeri mai prejos.
În ziua-n care te-am zidit pe tine,
doar brațul Meu Mi-a fost în ajutor.
În chipul tău… M-am zugrăvit pe Mine
și-n miez de lut am pus al Meu fior.
Acest fior credeam c-o să te poarte
spre ce e ‘nalt și pur, spre absolut…
Nu bănuiam pornirile deșarte
ce te trăgeau spre-originarul lut…
Ești oare, tu făptura mâinii Mele,
tu, EU al Meu, din mine Însumi smuls…!?
Mă îngrozesc pornirile rebele
ce zămislesc în tine, în ascuns.
N-am semănat sămânța Mea-n ogoare?
De unde, dar, neghină-a răsărit…?
Și n-am sădit alese vițe, oare?
De unde struguri răi au odrăslit…?
Cum vezi tu altfel lumea decât Mine,
când Eu în ochi privirea Mea ți-am pus?
Ce zvonuri prinzi, ce șoapte-ajung la tine,
când în urechea ta e-al Meu auz?
Mă uit la flori, la pomi, la țărm de mare,
la aștri și la tot ce am creat
cum și-mplinesc menirea fiecare
și de la legea dată nu se-abat.
Cu atât mai mult Mă uit apoi la tine și Mă întreb: ce-aș fi putut mai mult să-ți dau și nu ți-am dat? Din slăvi divine M-am coborât, suspinul să-ți ascult. Și ca un om trăit-am printre oameni, te-am cunoscut, am fost un Om deplin. Mi-a fost și Mie sete, Mi-a fost foame și-am cunoscut al ispitirii chin. Ca să te-aduc în slava nemuririi, în slava pentru care Te-am creat, Eu am primit osânda răstignirii, plătind pentru întregul tău păcat. Mai mult ce-aș fi putut Eu face, oare? Te-am ridicat la ‘naltul rang de fiu, să moștenești Împărăția-n care, în slava Mea, să fii de-a pururi viu. Și tu asculți tulburătoarea șoaptă dintr-un văzduh atât de tulburat, că liber ești să iei din roada coaptă a răzvrătirii, și-ai să fii bogat. Dar nimeni, nimeni sub aprinsul soare Nu te iubește-așa cum te iubesc. Eu te-am zidit, ești via Mea lucrare și arvunit ești Raiului ceresc. Țărâna nu se-ntoarcă în țărână! Zidirea urce către Ziditor! Cât îți întind mântuitoarea Mână, răspunde-Mi cu același sacru dor!
(Memento – Tatiana Topciu)